Victoria Universității Craiova în fața celor de la U Cluj (5-0) închide una dintre cele mai lungi așteptări ale fotbalului românesc și leagă, din nou, prezentul de ultimul mare titlu alb-albastru: sezonul 1990-1991.
Craiova a redevenit campioană a României după 35 de ani. Victoria cu U Cluj, într-o seară în care „Ion Oblemenco” a purtat din nou greutatea istoriei, închide una dintre cele mai lungi așteptări ale fotbalului românesc și redeschide, inevitabil, albumul ultimului titlu alb-albastru: sezonul 1990-1991, eventul lui Sorin Cârțu, generația crescută în spiritul unei iubiri care rareori a știut să fie liniștită.

Ultima dată când Craiova câștiga campionatul
Ultima dată când Craiova câștiga campionatul, România abia învăța să respire după Revoluție, Divizia A încă acorda două puncte la victorie, iar fotbalul se juca într-o lume fără rețele sociale, fără VAR și fără marketingul de azi.
În sezonul 1990-1991, Universitatea Craiova a terminat campionatul cu 34 de meciuri, 22 de victorii, 6 egaluri, 6 înfrângeri, golaveraj 74-26 și 50 de puncte, la egalitate cu Steaua, dar cu un golaveraj superior.
Titlul s-a decis atunci în ultima etapă. Craiova a învins Sportul Studențesc cu 3-1, în timp ce Steaua a trecut de Petrolul cu 2-1, rezultat insuficient pentru bucureșteni. Oltenii au devenit campioni datorită golaverajului mai bun, într-un sezon în care echipa lui Sorin Cârțu a completat triumful și cu Cupa României.
| Meciuri | 34 |
| Victorii | 22 |
| Egaluri | 6 |
| Înfrângeri | 6 |
| Golaveraj | 74-26 |
| Puncte | 50 |
| Trofee | Campionat + Cupa României |

Echipa lui Sorin Cârțu
Craiova de atunci avea chipul unui fotbal mai direct, mai local, mai apropiat de tribune. Florin Prunea era în poartă, în față apăreau nume precum Emil Săndoi, Adrian Popescu, Pavel Badea, Gigi Ciurea, Ion Olaru, Adrian Pigulea, Eugen Neagoe, Gheorghe Craioveanu sau Roland Agalliu.
Era o echipă cu mulți oameni legați organic de loc, condusă de un antrenor care înțelegea perfect codul emoțional al Băniei: Sorin Cârțu.
Acel 1991 n-a fost doar un titlu. A fost ultimul vârf al unei epoci. Universitatea Craiova avea deja în spate mitologia „Campioanei unei mari iubiri”, semifinala de Cupa UEFA din 1983 și generații care făcuseră din alb-albastru o identitate regională, nu doar o opțiune sportivă.
În Craiova, titlul nu a fost niciodată doar un rezultat. A fost mereu o formă de apartenență.

O așteptare care n-a fost doar sportivă
De aceea, așteptarea care a urmat n-a fost niciodată una simplă. Nu a fost doar despre trofee, ci despre continuitate, rupturi, orgolii, justiție, falimente, reveniri și o întrebare care a traversat fotbalul oltenesc: cine duce mai departe numele Craiovei?
După 1991, clubul a intrat într-o perioadă în care marile performanțe au devenit tot mai rare. Au existat momente de speranță, jucători importanți, meciuri memorabile, dar titlul a rămas de neatins.
Iar după anii 2000, povestea s-a complicat dramatic. În 2011, FC Universitatea Craiova, clubul patronat de Adrian Mititelu, a fost dezafiliat de FRF, decizie care a lovit dur orașul și suporterii: echipa nu se mai putea înscrie în competițiile organizate de Federație, iar jucătorii deveneau liberi de contract.
A fost perioada în care fotbalul craiovean nu a mai suferit doar sportiv, ci și identitar. Au apărut litigii, interpretări diferite ale istoriei și o scindare care a împărțit tribune, familii și vechi prietenii. Palmaresul istoric a rămas un subiect sensibil, revendicat și interpretat diferit de taberele care au ajuns să reprezinte, în ochii publicului, cele două mari ramuri ale fotbalului craiovean.

Revenirea în prim-plan
Dincolo de tribunal, pentru fotbalul viu al orașului a contat revenirea în prim-plan. Proiectul CS Universitatea Craiova a urcat în Liga 1 în 2014 și a readus Bănia în zona înaltă a clasamentului.
Nu imediat campioană, nu fără controverse, nu fără dezamăgiri, dar constant prezentă în lupta pentru trofee. În 2018 a venit Cupa României, în 2021 o nouă Cupă, câștigată cu Astra, iar apoi Supercupa României, cucerită în fața lui CFR Cluj.
Sezonul 2025-2026 a adus, înaintea titlului, încă un semn că această echipă nu mai trăiește doar din nostalgie. Pe 13 mai 2026, Universitatea Craiova a câștigat Cupa României după finala cu U Cluj, decisă la loviturile de departajare.
Patru zile mai târziu, aceeași rivalitate s-a mutat în campionat, într-un duel care putea decide campioana. Craiova a intrat în ultima seară cu totul în propriile mâini și a făcut ceea ce generații întregi de suporteri așteptau de 35 de ani: a dus titlul înapoi în Bănie.

Mai mult decât o linie în palmares
De aceea, titlul câștigat acum nu poate fi citit doar ca o linie într-un palmares. Este, mai curând, capătul unei traversări.
Craiova a trecut prin gloria veche, prin tranziția tulbure, prin dispariții administrative, prin rivalități interne, prin procese, prin reconstrucție și prin ani în care părea mereu aproape, dar nu suficient de aproape. A învățat să piardă trofee, să suporte ironii, să-și vadă trecutul disputat și prezentul pus sub semnul întrebării.
În seara în care a redevenit campioană, Craiova n-a recuperat pur și simplu 35 de ani. A legat două lumi. Pe de o parte, echipa lui Cârțu, cu Prunea, Săndoi, Badea, Ciurea, Olaru, Pigulea și Craioveanu. Pe de altă parte, echipa lui 2026, crescută în alt fotbal, într-un alt oraș, într-o altă Românie, dar sub aceeași presiune afectivă.
Universitatea Craiova nu este doar o echipă de fotbal, este dorul unei regiuni, mândria unei inimi alb-albastre și dovada că unele iubiri nu se aleg — se moștenesc.

Concluzie
Pentru suporterii alb-albaștri, titlul acesta nu șterge anii grei. Nici nu rezolvă toate discuțiile identitare. Dar le oferă ceva ce nu mai primiseră din 1991: o seară în care prezentul poate sta la aceeași masă cu trecutul fără să pară mai mic.
O seară în care Bănia nu mai vorbește doar despre ce a fost, ci și despre ce tocmai a devenit.
După 35 de ani, Craiova este din nou campioană. Iar pentru un oraș care și-a transformat clubul într-o formă de memorie colectivă, asta înseamnă mai mult decât un trofeu ridicat deasupra capului. Înseamnă că așteptarea, cu toate rănile ei, a ajuns în sfârșit la fluierul de final.







