Despre programa de limba și literatura română
De fiecare dată când s-a propus o schimbare a programei școlare, dezbaterea publică a fost aprinsă, uneori chiar pătimașă. Nu este, în sine, un lucru rău. Educația merită pasiune. Ceea ce mă neliniștește însă este altceva: de prea multe ori aceste polemici par rupte de realitatea din clasă și, mai grav, de nevoile reale ale elevilor.
Durerea mea cea mai mare este că în toată această agitație, elevul devine adesea un pretext, nu un reper autentic. Vorbim despre principii, despre ideologii pedagogice, despre modele din alte sisteme, dar prea rar ne întrebăm sincer: ce îi este cu adevărat util copilului de astăzi? Ce îl ajută să gândească? Ce îl ajută să înțeleagă lumea în care trăiește și pe cea în care va trăi?
Rolul școlii nu este doar să transmită informații, ci să formeze caractere, să dezvolte gândirea critică, să cultive discernământul, să pregătească tineri capabili să navigheze responsabil într-o societate complexă. Pentru a face acest lucru, noi – profesori, „experți”, decidenți – avem datoria morală de a pune în centrul oricărei reforme interesul elevului, iar nu orgoliile sau temerile noastre.
Am simțit în dezbaterea privind programa de limba și literatura română că argumentele au fost adesea dominate de frică: frica de „întoarcere în trecut”, frica de cronologie, frica de „cronicari” care, chipurile, ar alunga definitiv gustul pentru lectură… Dar dacă studierea cronologică a literaturii este cauza lipsei de interes pentru lectură, atunci cum explicăm faptul că elevii nu citesc nici în actuala structură tematică a clasei a IX-a?
Realitatea din clasă ne arată limpede: simpla organizare tematică nu a produs miracole. Adevărul este mai incomod: elevii nu mai citesc nu pentru că studiază cronicari sau clasici, ci pentru că sunt copleșiți de stimuli permanenți, pentru că școala nu reușește întotdeauna să fie suficient de relevantă și vie, pentru că, uneori, în familie lipsește modelul lecturii. Problema este mult mai profundă decât o simplă alegere de structură curriculară.
În plus, nu trebuie să uităm un detaliu esențial: vorbim despre disciplina Limba și literatura română, nu despre un club de lectură și nici despre un curs exclusiv de „tehnici de comunicare”. Literatura presupune context, evoluție, relații cauzale, dialog cu istoria, cu mentalitățile, cu epocile. Iar aici intervine întrebarea firească:
De ce cronologic?
Răspunsul nu mi l-au oferit teoreticienii, ci propriii elevi: „Pentru a putea face legături cu ceea ce învățăm la istorie.” Studiul cronologic oferă repere, așază operele în timp, creează punți între literatură și contextul social, politic și cultural. Îi ajută pe elevi să înțeleagă că textele nu apar în vid, ci sunt expresia unei epoci și a unei mentalități.
Cei care invocă modele externe o fac adesea selectiv. Orice sistem educațional coerent acordă importanță contextualizării și plasării în timp a fenomenelor culturale. Fără repere temporale, cultura devine fragmentară, iar înțelegerea – superficială.
Bacalaureatul, adevărata problemă
Există însă o problemă pe care o evităm constant: reducerea studiului literaturii la șabloane pentru examenul de bacalaureat. Elevii o spun deschis: clasele a IX-a și a XI-a sunt percepute ca ani „de tranziție”, pentru că materia pentru bacalaureat se concentrează într-a X-a și a XII-a. Această percepție ar trebui să ne îngrijoreze profund. În momentul în care disciplina ajunge să fie percepută doar ca pregătire pentru examen, pierdem sensul formativ-autentic.
Dacă dorim o reformă reală, atunci trebuie să avem curajul să discutăm și despre structura examenelor naționale. Pentru că atâta timp cât evaluarea recompensează reproducerea de șabloane și memorarea unor modele fixe de compuneri, orice programă, oricât de bine gândită, riscă să fie deturnată în practică.
Nu cronologia îndepărtează elevul de lectură, ci lipsa sensului, rigiditatea și obsesia pentru formulări standardizate, acestea o fac. Elevii au nevoie de competențe, nu doar de texte parcurse. Au nevoie să învețe să analizeze, să compare, să interpreteze, să argumenteze.
Ce ar trebui, de fapt, să facem?
- Intervenție serioasă la nivel primar și gimnazial pentru consolidarea cititului și a scrisului;
- Formarea reală a competenței de lectură în gimnaziu, nu doar parcurgerea unor texte;
- Dezvoltarea gândirii critice la nivel liceal;
- Regândirea programelor pentru examenele naționale;
- Renunțarea la șablonizarea excesivă a subiectelor;
- Cultivarea capacității autentice de analiză și interpretare;
- Corelarea coerentă a programelor din învățământul preuniversitar cu cele din universitar.
Cred cu tărie, așadar, că profesorul rămâne factorul decisiv. O programă poate orienta, dar profesorul dă viață textului. Un profesor care știe să creeze sens, să pună întrebări și să provoace gândirea poate transforma chiar și un text vechi într-o experiență relevantă. Reforma nu înseamnă să fugim de tradiție, ci să o înțelegem și să o integrăm inteligent în prezent. Iar dacă elevul este cu adevărat centrul preocupărilor noastre, atunci orice decizie referitoare la curriculum trebuie să pornească de la această întrebare simplă și onestă: îl ajută sau nu pe copil să devină un om mai bine pregătit pentru viață?
