Într-o Superligă tot mai deschisă tehnicienilor străini, antrenorii români cu Licență PRO par să piardă teren nu doar în fața patronilor, ci și în fața propriei credibilități.
Titlul editorialului reprezintă o adaptare a unei ecranizări din 2003 semnate de Mircea Daneliuc: „Ambasadori, căutăm patrie”. Asemănările însă se opresc aici, pentru că viața, ca întotdeauna, bate filmul. În România există sute de antrenori cu Licență PRO, cea mai înaltă categorie profesională a tehnicienilor din fotbal. Toți au studiat, au aprofundat, au investit bani mulți în pregătirea lor, dar cu toate acestea cei mai mulți dintre ei sunt „șomeri”.
Licențe multe, bănci puține
Unii antrenori români au avut mici-mari experiențe încheiate nefericit, alții n-au apucat încă să antreneze o echipă de prima divizie. Iar șansele ca situația lor să se îmbunătățească scad pe zi ce trece, câtă vreme antrenorii de afară sunt din ce în ce mai căutați ca să vină în Liga 1.
Universitatea Craiova n-a câștigat doar eventul din 2026 cu un străin pe bancă, Filipe Coelho, ci și precedentele trofee din istoria modernă a clubului: Cupa și Supercupa din 2021 cu Marinos Ouzounidis, precum și Cupa României din 2018 cu Devis Mangia.
Degeaba i-a rulat în disperare Mihai Rotaru pe Victor Pițurcă, Laurențiu Reghecampf, László Balint, Eugen Neagoe sau Mirel Rădoi, pentru că tot un „venetic” a reușit, în cele din urmă, să facă ceva în Bănie.
Problema nu este că vin antrenori străini. Problema este că fotbalul românesc pare să nu mai creadă în propriii lui antrenori.
Străinii care au schimbat prezentul
Clujul cu care s-a luptat Craiova pentru ambele trofee are pe bancă un italian. Nu, Cristiano Bergodi nu e român. Dinamo a fost reinventată de Zeljko Kopic, iar FCSB-ul, cu toată implicarea lui Gigi Becali, îi datorează multe lui Elias Charalambous pentru cele două titluri consecutive.
Ca să nu mai vorbim de Petrolul, care l-a readus în trei rânduri la echipă pe Mehmet Topal. Și vorbim aici doar de prezent sau de trecutul recent.
E o pură întâmplare? Categoric nu.
Unde s-a rupt încrederea
Deși mai bine pregătiți decât Coelho, Topal sau Charalambous la momentul venirii lor în țara noastră, antrenorii români și-au pierdut încet-încet credibilitatea și susținerea în fața angajatorilor din fotbalul autohton. Și nu numai în fața patronilor. Chiar și în fața jucătorilor.
Fie că au plecat la prima adiere de vânt sau după două-trei rezultate proaste, fie că au semnat contracte fără nicio clauză de reziliere unilaterală, arătându-și astfel disponibilitatea și disperarea de a fi angajați, ai noștri au dat de înțeles patronilor de club că nu prea mai sunt de luat în seamă.
Cu alte cuvinte, nici n-au știut să gestioneze momentele dificile și nici n-au comentat sau pretins nimic când au fost dați afară. Așa că cine cedează ușor, indiferent de motive sau de context, e și perceput ca un om „ușor”.
- Instabilitate acceptată: mulți au plecat după câteva rezultate slabe, fără să își apere proiectul.
- Contracte fragile: clauze slabe sau inexistente, care transmit vulnerabilitate.
- Imagine erodată: jucătorii și conducerile cluburilor îi percep uneori ca soluții provizorii.
O problemă de autoritate, nu doar de diplomă
Licența PRO este importantă, dar ea nu ține loc de autoritate. În fotbalul de azi, un antrenor nu mai este evaluat doar după diplome, ci după felul în care își apără ideile, își negociază condițiile, își construiește stafful și rezistă presiunii.
Antrenorul român a ajuns, în multe cazuri, să fie văzut ca o soluție de avarie. Omul care vine repede, acceptă ce i se dă, pleacă la fel de repede și nu ridică prea multe pretenții. Din această imagine se iese greu.
În schimb, străinul vine cu altă aură. Chiar și când nu are un CV spectaculos, pare să aducă metodă, distanță, disciplină, limbaj nou, autoritate. Uneori este doar impresie. Alteori chiar este diferență. Dar câteodată, în fotbal, percepția valorează aproape cât rezultatul.
Când un antrenor acceptă să fie tratat ca o soluție temporară, nu trebuie să se mire că patronii îl percep exact așa.
De unde le vine salvarea? Cu siguranță, nu din România.
