E o întrebare pe care ți-o pui din ce în ce mai rar cu speranță și din ce în ce mai des cu oboseală. O întrebare care a ajuns să sune aproape retoric, ca și cum răspunsul ar fi deja știut, deja acceptat, deja îngropat undeva între un meci trucat și un transfer ratat.
Și totuși, întrebarea merită un răspuns sincer. Nu unul comod, nu unul optimist din obligație, ci unul adevărat.
Unde am pierdut firul?
A fost o vreme când fotbalul românesc transefa jucători în toată Europa și nimeni nu ridica sprâncenele. Când Generația de Aur nu era o amintire prăfuită, ci o realitate vie, palpabilă, care făcea stadioanele să tremure de la București până la Sevilla. Când numele României pe o foaie de meci producea respect, nu indiferență.
Între acel fotbal și cel de azi s-a săpat o prăpastie. Și nu s-a săpat într-o singură noapte, ci încet, metodic, cu o consecvență aproape admirabilă în direcția greșită. Infrastructură neglijată zeci de ani, academii subfinanțate, competiție internă șubredă, conduceri mai preocupate de orgolii decât de strategie.
Rezultatul? O națională care ratează turnee finale una după alta și un campionat intern care luptă să rămână relevant.
Și totuși…
Fotbalul românesc respiră încă. Nu spectaculos, nu glorios, dar respiră. Stadioane noi au început să apară. Academii private construiesc cu răbdare fundații solide. Jucători români activează în campionate competitive din Europa și unii dintre ei chiar contează acolo unde joacă. Iar campionatul intern, cu toate scârțâielile lui, produce săptămână de săptămână drame, răsturnări de situație și momente care mai aprind câte un foc în tribune.
Problema nu este că materia primă lipsește cu desăvârșire. Problema este că sistemul o risipește cu o eficiență devastatoare.
Fotbalul românesc suferă de o boală cronică: incapacitatea de a construi pe termen lung.
Trăim din ciclu în ciclu, din sezon în sezon, din scandal în scandal. Când apare un talent, ne grăbim să îl lăudăm excesiv înainte să fi dovedit ceva și să îl îngropăm la prima greșeală. Când un antrenor îndrăznește să gândească altfel, sistemul îl consumă înainte să apuce să construiască ceva. Când o echipă face un pas înainte în Europa, tratăm performanța ca pe o minune, nu ca pe un reper de la care să continuăm.
Suntem o cultură fotbalistică bogată în pasiune și săracă în răbdare. Și răbdarea, în fotbal, este totul.
Ce ne mai ține în viață?
Suporterii. Aceia care vin în frig, în ploaie, în ani de dezamăgire consecutivă și continuă să cânte. Care umpleau tribunele de peluze când stadionul era dărăpănat și care umpleau și mai tare când s-a construit unul nou. Energia aceasta nu se fabrică, nu se importă și nu se cumpără. Este singurul activ al fotbalului românesc care nu s-a devalorizat.
Și copiii. Cei care încă mai lovesc mingea pe un teren de cartier și visează că vor ajunge undeva. Nu știu nimic despre birocrație, despre incompetență sau despre scandalurile care ne țin ocupați. Știu doar că mingea e rotundă și că visul e posibil. Atâta timp cât există și unii și alții, fotbalul românesc nu a murit.
Deci, mai are motive să se bucure? Are. Puține, prețioase și fragile. Dar are.
Problema e că bucuria sinceră în fotbalul românesc a ajuns să fie privită ca o formă de naivitate. Am crescut o generație de suporteri și de jurnaliști care se feresc să spere tare, ca să nu fie prinși sperând degeaba. Este cel mai trist simptom al unei culturi fotbalistice traumatizate de propriile eșecuri repetate.
Fotbalul românesc nu are nevoie de un miracol peste noapte. Are nevoie de ceva mult mai greu de obținut: curajul de a construi frumos, de a răbda și de a crede că merită.
Până atunci, bucuriile vor veni. Mici, răzlețe, uneori neașteptate. Dar vor veni.
Și poate că e de ajuns să începem cu atât.
