Actuala criză din Golf arată că lumea arabă nu mai funcționează ca un bloc politic care sare instinctiv în apărarea unuia dintre membrii săi. În locul acestui reflex, vedem state care își calculează rece costurile, riscurile și alianțele, chiar și atunci când vorbesc public despre unitate regională.
Aici este miza reală a dezbaterii. Timp de decenii, ideea de solidaritate arabă a fost invocată ca principiu aproape automat în marile crize ale regiunii. Numai că, atunci când state din Golf au ajuns sub presiune directă, sprijinul concret nu a venit în principal din lumea arabă, ci din parteneriate externe. Asta nu înseamnă neapărat că statele arabe au „trădat” o cauză comună. Înseamnă, mai degrabă, că logica panarabă nu mai este centrul deciziei.
O analiză publicată de AGSI surprinde bine această ruptură, chiar dacă o citește dintr-un unghi apropiat intereselor strategice ale Emiratelor Arabe Unite. Partea utilă a textului nu este reproșul moral, ci observația de fond: astăzi, capitalele arabe reacționează mai ales în funcție de stabilitatea internă, relația cu marile puteri și costul politic al unei implicări directe.
În plus, o relatare publicată de Iran International arată cât de repede se lărgește cadrul acestui conflict. Senatorul republican Ted Cruz vorbește explicit despre obiectivul de a înlătura regimul iranian și despre coordonarea dintre SUA și Israel. Această poziție explică de ce multe capitale arabe evită să intre într-o logică de tabere rigide.
De aceea, întrebarea nu este dacă lumea arabă „mai crede” sau nu în solidaritate. Întrebarea este dacă acest concept mai are valoare operațională într-o regiune în care fiecare stat vede amenințările prin propria prismă. Pentru unele capitale, prioritatea este să nu extindă conflictul. Pentru altele, este să păstreze o relație funcțională cu Washingtonul sau să evite un șoc economic intern.
Pe scurt, criza arată trei lucruri:
- solidaritatea arabă există încă în discurs, dar mult mai puțin în asumarea costurilor;
- securitatea statelor din Golf depinde tot mai mult de alianțe selective, nu de platforme arabe colective;
- organizațiile regionale arabe par mai lente decât ritmul real al crizei.
Exemplele concrete spun mai mult decât orice discurs despre unitate regională. Omanul, deși a fost și el atins de conflict, a ales să îl felicite pe noul lider suprem iranian pentru numirea sa. Algeria a rămas într-o formulă vagă, condamnând Israelul fără să se refere clar la atacurile asupra statelor din Golf. În același registru, Sudanul și Somalia au omis Emiratele Arabe Unite din declarațiile lor de condamnare a atacurilor iraniene, iar conducerea islamistă sudaneză s-a poziționat de partea Iranului.
Această schimbare contează mult pentru Emiratele Arabe Unite, dar nu doar pentru ele. Dacă statele din Golf trag concluzia că sprijinul efectiv vine mai repede din relațiile cu Statele Unite, Europa, Israelul sau parteneri asiatici, atunci instituțiile arabe vor continua să piardă relevanță. TruMedia a urmărit deja atât miza strategică a Strâmtorii Hormuz în actuala confruntare, cât și canalele indirecte prin care unele state încearcă încă să țină deschis firul diplomatic dintre SUA și Iran.
Desigur, ar fi prea simplu să reducem totul la ideea că statele arabe au nu se mai susțin. Unele dintre ele sunt prudente tocmai pentru că o implicare directă le-ar expune la riscuri pe care nu le pot controla. Dacă războiul se mută din logica descurajării în logica schimbării de regim, presiunea asupra vecinilor arabi crește imediat. Exact aici se vede ruptura de fond: prudența națională bate reflexul regional aproape de fiecare dată.
Miza poate merge însă și mai departe. Dacă pozițiile statelor arabe nu se schimbă vizibil, frustrarea Emiratelor s-ar putea traduce într-o retragere treptată din multilateralismul arab. Într-un scenariu mai dur, această logică s-ar putea extinde chiar și spre OPEC, unde Abu Dhabi este de ani buni nemulțumit de cotele de export pe care le consideră sub nivelul capacității sale reale de producție.
Ce rămâne după această criză nu este doar o dispută militară cu Iranul, ci o concluzie rece despre ordinea din Orientul Mijlociu. Statele arabe nu mai acționează ca un front comun, ci ca un grup de regimuri pragmatice. Iar dacă această tendință continuă, următoarea arhitectură regională va fi construită mai puțin în jurul solidarității arabe și mai mult în jurul interesului calculat.
