Suntem în perioada în care elevii susțin simulările examenelor naționale, evaluare națională și bacalaureat, sau, de asemenea, participă la diverse olimpiade școlare, perioadă în care, din păcate, copiii ajung să simtă presiune atât din partea părinților, cât și din cea a profesorilor.
Sunt profesoară de limba și literatura română la un colegiu național în care se pune foarte mult accentul pe rezultatele copiilor la olimpiade, concursuri ș.a.m.d, în detrimentul a ceea ce înseamnă, până la urmă, rolul școlii. Și nu este un exemplu singular, se pare că acest lucru se întâmplă tot mai des, în multe locuri.
Ne întrebăm mereu: Care sunt cauzele? Ce este de făcut? Care este rolul nostru, al profesorilor, sau care este rolul părinților? Sper să găsim cât mai rapid răspunsurile la aceste întrebări.
Ca ministru al educației, am luptat cu toată puterea și cu tot sufletul pentru o școală mai umană, în care copilul să fie pus înaintea cifrelor și a rezultatelor cu orice preț. De aceea, am ales să aduc în discuție această rană care, pe zi ce trece, se adâncește.
În 2016, când eram secretar de stat, o elevă de clasa a VII-a mi-a scris un bilețel pe care mi l-a dat la sfârșitul orei, spunându-mi: ,,vă rog”. Când am citit biletul respectiv, mi-am dat seama cât de disperată era situația. Scria: „vreau și eu măcar 8 ore de somn!”.
Și nu a rămas fără răspuns solicitarea fetiței. Împreună cu ministrul de atunci am dat un ordin prin care am limitat timpul de lucru pentru efectuarea temelor pentru acasă. Din păcate, nu știu câți dintre colegii profesori l-au aplicat, dacă astăzi citesc, într-un grup de părinți, mesajul unei mame care descrie programul fiicei sale de clasa a VII-a astfel: „Are 33 de ore în orar… ajunge acasă la 16:00, apoi teme… odihnă abia după 22:30–23:00 a devenit regulă, iar un alt părinte spune direct:„Lucrează mai mult decât un adult.” Acestea nu sunt excepții. Sunt simptomele unui sistem în care, la doar 13-14 ani, elevii nu sunt doar obosiți, sunt epuizați.
Încă din gimnaziu, programul unui elev din România nu mai seamănă de mult cu ceea ce numim noi copilărie. Seamănă mai degrabă cu un job extenuant, fără pauză. Orele de școală sunt doar începutul. Urmează temele, testele și, de cele mai multe ori, meditațiile. Din păcate, ziua nu se termină când clopoțelul sună, ci când corpul cedează. Întrebarea nu mai este dacă elevii sunt stresați, ci cât mai pot duce…
Ce este burnoutul școlar?
Burnoutul școlar nu este un moft și nici o exagerare a unei generații „mai sensibile”. Este o stare reală de epuizare profundă, emoțională, mentală și fizică, care apare atunci când cerințele depășesc cu mult resursele elevului. Văd asta zilnic în ochii lor: oboseală cronică, lipsă de motivație, anxietate și, uneori, retragere totală din activitățile școlare. Elevul nu poate reduce volumul de muncă și nici nu poate ieși din sistem, trebuie „să se supună…” În aceste condiții, problema nu mai este individuală. Devine structurală, iar noi, adulții, trebuie, mai întâi, să acceptăm că avem și noi o vină și apoi să luăm măsurile care se impun.
Presiunea performanței
Sistemul educațional românesc funcționează, în mare măsură, pe o logică a performanței. Notele sunt criteriul central, iar evaluarea este frecventă și adesea percepută ca definitivă. Aceste note au devenit etichete. Această presiune nu vine dintr-o singură direcție. Elevul este prins între așteptările profesorilor, ale părinților și ale unui sistem care recompensează rezultatul, nu procesul.
Conform raportului HBSC, România (2018), coordonat de către Organizația Mondială a Sănătății, aproximativ 44% dintre adolescenții de 15 ani declară că resimt presiune școlară ridicată. Raportul UNICEF România privind sănătatea mintală a copiilor din învățământul gimnazial confirmă această realitate dureroasă: presiunea academică distruge starea de bine a copiilor, iar suportul emoțional este grav de insuficient.
Mulți elevi văd școala ca pe o sursă constantă de tensiune. Dacă presiunea performanței este constantă, frica de eșec devine inevitabilă. În teorie, școala ar trebui să fie spațiul în care elevii greșesc, experimentează și învață. În practică, greșeala este adesea sancționată rapid. Adevărul este acesta: elevii nu mai învață pentru a înțelege, ci pentru a nu greși și pentru a nu lua note mici. Totodată, pentru a nu dezamăgi, fiindcă presiunea asupra lor vine din toate părțile: părinți care vor ca ei să fie cu notele cele mai bune, colegi care se compară între ei și chiar profesori care se așteaptă ca elevii lor să se califice la etapele naționale ale olimpiadelor sau să obțină note de 10 la examenele naționale. Astfel, creativitatea scade, iar anxietatea crește. Școala nu mai este un spațiu care creează stare de bine în rândul copiilor, ci doar un loc unde presiunea accentuează starea lor de anxietate.
Sprijinul emoțional trebuie să vină nu numai din partea școlii, ci și din mediul familial. Trebuie să recunoaștem o realitate crudă: de cele mai multe ori, părinții sunt prinși în vârtejul vieții, nu mai petrec timp cu copilul, nu se mai îngrijesc de suportul emoțional și consideră că meditațiile, afterschool-ul sau îi trimit să facă alte activități ( scuza fiind că așa nu mai pierd timpul ), și-au făcut datoria de părinți. Dar copiii au nevoie mai mult de brațele, și de timpul nostru decât de notele mari de la școală. Cei mai mulți părinți se plâng de faptul că, atunci când le adresează întrebarea „Ce ai făcut la școală?”, comunicarea dintre ei și copii se reduce la un simplu răspuns: „bine!”. Și cât de mult ne doare să știm că în spatele acestui ,,bine” se ascunde o stare de oboseală, de singurătate?
Ce este de făcut?
Consider că răspunsul la această întrebare trebuie să vizeze mai multe paliere.
Pe de o parte, în sistemul de educație trebuie să regândim totul: de la valori la evaluări. Să creăm o școală în care greșeala să fie permisă și văzută ca o normalitate, în care învățarea să fie o bucurie, nu o tortură, iar parteneriatul școală –familie să fie unul real și cu implicare majoră de ambele părți. Starea de bine la școală reprezintă un ideal în acest moment, din păcate. Și dacă nu vom interveni rapid, atunci se vor degrada și mai mult relațiile între elevi, între elevi și profesor, dar și între părinți și profesori.
Consilierea școlară există, dar este adesea insuficient raportată la numărul de elevi. Și de ce să nu mărturisim adevărul? Am spus-o și o mai spun, pentru că știu acest lucru chiar de la elevi și părinți: statutul de și profesor la clasă al consilierului școlar îl împiedică, de cele mai multe ori, să apeleze la consilierea din partea acestuia. Iar profesorii sunt, în general, formați pentru predare și evaluare, nu pentru gestionarea stresului sau a sănătății emoționale.
Mai mult, structura de bază a sistemului rămâne neschimbată: volum mare de conținut, accent pe evaluare frecventă, ierarhizare prin note, competiția între elevi, presiunea familială, de tipul „de ce să ia notă mai mare colegul tău?”
Pe de altă parte, părinții trebuie să înțeleagă că dragostea nu se măsoară în note de 10, ci în timp petrecut împreună, în încurajarea copilului să învețe pentru el și nu pentru note sau pentru a mulțumi pe ceilalți.
Și, nu în ultimul rând, noi, societatea trebuie să realizăm un adevăr simplu și profund: nu notele mari, elevii cu un program infernal, supuși unei presiuni accentuate sau care frecventează ,,școala paralelă” (cea a meditațiilor), ci tinerii echilibrați emoțional, pregătiți pentru viață și cu sufletul întreg.
Haideți să construim împreună o școală mai umană pentru copiii noștri, pentru sufletele lor, pentru viitorul pe care ni-l dorim cu toții din toată inima!
