Educația nu este o cheltuială. Este cea mai profitabilă investiție pe care o poate face un stat.
Bugetul educației nu este mic pentru că nu există proiecte. Este mic pentru că educația nu a fost tratată ca prioritate națională. Replica necesară după afirmațiile vicepremierului Oana Gheorghiu despre lipsa proiectelor reale și a luptei pentru bugetul educației.
Afirmația recentă a doamnei vicepremier Oana Gheorghiu potrivit căreia bugetul educației este mic pentru că „nu există proiecte reale” și că „nimeni nu luptă pentru acest buget” a stârnit dezbateri firești în spațiul public. Aceasta a invocat lipsa unui leadership consolidat din învățământul preuniversitar și cel universitar, care să vină cu propuneri concrete la masa Guvernului.
Cu tot respectul, această perspectivă simplifică o realitate mult mai complexă și mai profundă a sistemului educațional românesc.
Bugetul educației nu reprezintă doar o sumă alocată pentru salarii, burse, programe educaționale sau sociale ori dotări. Nu reprezintă nicidecum finanțarea unor proiecte punctuale, ci reflectă prioritățile unei națiuni și capacitatea sa de a investi în capitalul uman.
Bugetul educației nu este o listă de cheltuieli. Este oglinda priorităților unei națiuni.
O subfinanțare cronică, nu o lipsă de idei
În România, de ani buni, acest buget oscilează în jurul a 2,8–3,4% din PIB, departe de angajamentele legislative anterioare de 6% din PIB sau de echivalentul actual de 15% din cheltuielile bugetului general consolidat.
Pentru 2026, alocările anunțate indică chiar o scădere în termeni relativi, în condițiile în care cheltuielile publice totale cresc. Comparativ, media OCDE și UE se situează semnificativ mai sus, iar România rămâne codașă la investițiile publice în educație.
Problema nu este absența proiectelor sau a ideilor. De-a lungul timpului, mediul academic, asociațiile de părinți, sindicatele și experții educaționali au propus reforme structurale: reducerea abandonului școlar, modernizarea curriculei, formarea continuă a cadrelor didactice, digitalizarea echitabilă, combaterea inechității urban-rural și investiții în infrastructură.
Multe dintre aceste propuneri au stat la baza strategiilor naționale și a proiectelor cu finanțare europeană. Totuși, implementarea lor rămâne fragmentară, iar finanțarea predictibilă lipsește.
Buget construit pe trecut, nu pe viziune
De ce persistă această situație? Nu din lipsă de leadership la nivel de grădiniță, școală, liceu sau universitate, ci din cauze sistemice mai adânci.
Una dintre cauze este faptul că bugetele se construiesc, de cele mai multe ori, pe baza execuțiilor anterioare, nu pe o viziune strategică pe termen lung. Ministerul de finanțe vine și spune: atât ai cheltuit anul trecut, atât primești și anul acesta.
Da, într-adevăr, dacă cineva trebuie să lupte pentru ceva, trebuie să lupte pentru a se renunța la această constrângere. Cine să o facă? În primul rând, ministrul și secretarii de stat ar fi răspunsul imediat. Însă, întâi de toate, Guvernul trebuie să regândească modul de construcție a bugetului de stat, în general, nu numai de la educație.
Și trebuie să mai spunem o realitate existentă în construcția bugetului de la educație: creșterile salariale necesare, justificate de altfel, absorb o mare parte din resurse, lăsând puțin spațiu pentru investiții în calitate și reformă.
- Bugete construite pe execuții anterioare: nu pe obiective strategice pe termen lung.
- Finanțare impredictibilă: reformele încep, dar rareori primesc resurse constante.
- Creșteri salariale necesare: absorb mare parte din alocări, fără spațiu suficient pentru investiții.
- Proceduri complicate: multe fonduri europene sau naționale sunt greu de accesat local.
- Lipsa consensului politic: educația rămâne vulnerabilă la fiecare ciclu electoral.
Fonduri greu de accesat și instabilitate legislativă
Totodată, trebuie să ținem cont și de faptul că multe finanțări europene sau naționale nu sunt accesate din cauza procedurilor complicate, a lipsei de personal calificat la nivel local și a instabilității legislative frecvente.
Vorbim, de asemenea, despre absența unui consens național durabil. Educația ar trebui să fie un pilon deasupra ciclurilor politice. Fără un pact real între partidele politice și instituții, orice leadership din sistem se lovește de limitele deciziei politice.
Leadership-ul din educație există, dar el are nevoie de parteneri serioși la nivel guvernamental, nu de reproșuri.
Profesorii nu pot fi transformați în lobbyiști
Nu este corect să cerem profesorilor, directorilor de școală sau rectorilor să „se ridice” ca lobbyiști, în condițiile în care ei gestionează zilnic provocări majore: birocrație excesivă, clase suprapopulate, salarii modeste raportate la responsabilități, lipsa materialelor didactice moderne și presiunea rezultatelor la examene.
Societatea civilă și mediul educațional au demonstrat implicare în mod repetat, însă lipsa unui răspuns consistent din partea guvernanților erodează motivația.
Educația este investiție, nu cheltuială
Trebuie să înțelegem că educația nu este o cheltuială, ci cea mai profitabilă investiție pe care o poate face un stat. Fiecare leu alocat inteligent generează multiplicatori economici, reduce inegalitățile sociale și crește competitivitatea națională.
Statele care au prioritizat educația au înregistrat creșteri sustenabile. România are potențialul uman și expertiza necesară. Îi lipsește însă coerența și voința politică de a aloca resurse proporționale cu ambițiile declarate.
Orice ministru al educației este constrâns, așa cum spuneam, de modul în care se construiește bugetul. Este momentul ca Guvernul, Parlamentul și toate forțele responsabile să treacă dincolo de declarații și să construiască un plan național realist, cu ținte clare, finanțare predictibilă și monitorizare independentă.
Leadership-ul din educație există, dar el are nevoie de parteneri serioși la nivel guvernamental, nu de reproșuri. Doar așa vom putea transforma sistemul într-unul care pregătește cu adevărat generațiile viitoare pentru provocările secolului XXI.
Educația merită un angajament național.
