Craiova, între presiunea istoriei și forța prezentului

Ultimul titlu al Craiovei venise în sezonul 1990-1991, cu Sorin Cârțu pe bancă, într-o epocă în care fotbalul încă avea aerul acela romantic, cu tribune pline, orgolii mari și povești transmise din tată în fiu.

De atunci, Craiova a trăit multe vieți. A fost echipă iubită, echipă rănită, echipă contestată, echipă reconstruită, echipă urmărită cu patimă și judecată cu severitatea rezervată doar marilor iubiri.

Metamorfoza acestei echipe nu s-a produs peste noapte. A fost un drum lung, uneori apăsător, cu sezoane în care titlul părea aproape și totuși aluneca printre degete.

Craiova a învățat să piardă meciuri mari, să digere dezamăgiri, să schimbe antrenori, să caute lideri și să își refacă mereu promisiunea față de suporteri.

În fond, poate tocmai asta dă greutate acestui titlu: nu vine după un sezon izolat de grație, ci după ani întregi de încercări, investiții, greșeli, corecții și încăpățânare.

Pentru suporterii Craiovei, campionatul acesta are ceva intim. Nu este doar trofeul din vitrină, ci confirmarea că atașamentul lor n-a fost zadarnic.

Peluza, stadionul, orașul, oamenii care au mers la meci și atunci când echipa nu le oferea garanții, toți sunt parte din această fotografie.

Craiova a avut mereu public de echipă mare. Acum are din nou și titlu de echipă mare.

Dar un editorial onest trebuie să privească și dincolo de emoție. Iar aici apare Mihai Rotaru, personaj important, uneori contestat, dar imposibil de scos din ecuația acestui succes.

Din 2013, de când a intrat în proiectul Universității Craiova, Rotaru a ținut clubul într-o zonă de stabilitate financiară rară în fotbalul românesc. Nu toate deciziile au fost inspirate, nu toate campaniile de transferuri au convins, nu toate declarațiile au liniștit atmosfera.

Dar direcția a fost constantă: Craiova trebuia să rămână sus și, mai devreme sau mai târziu, să câștige campionatul.

Cât l-a costat pe Rotaru acest titlu? Socoteala exactă este greu de făcut, pentru că fotbalul nu înseamnă doar bani virați direct, ci și bugete, garanții, pierderi acoperite, salarii, transferuri, prime, infrastructură administrativă și ani de risc.

Totuși, reperele din presă oferă un ordin de mărime. În 2022, Rotaru vorbea despre aproximativ 17 milioane de euro investite. La final de 2023, suma declarată urcase la aproximativ 20 de milioane de euro, bani despre care spunea că nu i-a recuperat.

De aici, formularea cea mai corectă este aceasta: titlul Craiovei l-a costat pe Mihai Rotaru, cel puțin la nivelul investiției personale declarate public, peste 20 de milioane de euro.

Dacă adăugăm perioada 2024-2026, cu bugete competitive și cu presiunea firească a unui club care atacă titlul, costul real al drumului până la trofeu poate fi estimat prudent spre zona 20-25 de milioane de euro. Nu e o cifră de bilanț contabil definitiv, ci o concluzie rezonabilă din datele publice.

Important este însă că banii, singuri, nu câștigă campionate. Ei cumpără condiții, nu destin.

Craiova a avut nevoie de mai mult: de echilibru, de un vestiar care să creadă, de un antrenor capabil să ordoneze emoția, de jucători care să nu se teamă de greutatea tricoului.

Aici s-a produs adevărata metamorfoză. O echipă care de multe ori părea prinsă între talent și neliniște a ajuns să joace cu maturitatea celei care știe ce vrea.

Titlul acesta nu șterge toate contradicțiile, nu rezolvă toate disputele și nu rescrie singur ultimii 35 de ani. Dar oferă Craiovei ceva ce îi lipsea enorm: o bornă.

Un punct de la care povestea poate fi spusă altfel. Nu doar „ce ar fi fost dacă”, nu doar „iar am fost aproape”, nu doar „poate la anul”.

De acum, Craiova poate spune simplu, apăsat și meritat: suntem campioni.

Iar în fotbal, uneori, atât ajunge ca un oraș să întinerească peste noapte.