Incetarea temporara a focului si razboiul asimetric
Dominația militară tactică nu înseamnă automat victoria strategică.
În accepțiunea clasică, războiul asimetric este desfășurat între beligeranți cu forțe disproporționate, mai exact, între o armată ce folosește capabilități, strategii și ale cărei forțe generale sunt net superioare și o armată mult mai slabă, dar care folosește metode neconvenționale de a purta războiul.
Astfel, odată cu definirea acestui concept militar, putem privi ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni între SUA/Israel și Iran cu mai multă claritate și precizie.
În acest sens, așa cum este de la sine înțeles că SUA și Israel au operat cu o libertate operațională ridicată în spațiul aerian iranian, cauzând destule distrugeri, loviri precise și eliminări de oficiali ai regimului și personal militar al Teheranului, putem totuși concluziona că acest lucru este departe de a fi o victorie.
Obiectivele incipiente ale SUA au fluctuat în funcție de contextul politic dar și de realitatea dictată din teren, mai ales în urma constatării că deși aceștia domină din punct de vedere militar, Iranul este departe de a fi înfrânt și, urmărind din nou definiția de mai sus a războiului asimetric, faptul că regimul de la Teheran este avariat, dar supraviețuiește cu încăpățânare în ciuda retoricii politice și declarațiilor publice pe Truth Social ale președintelui american, reprezintă la nivel strategic o victorie.
Din punct de vedere militar, în ciuda loviturilor și a degradării sistematice pe care cele două armate puternice le-au cauzat, Iranul nu pare să sufere de o incapacitate decisivă, ci este în continuare atât dispus, cât și în măsură să aplice lovituri retaliatorii asupra țărilor din Golf, asupra Israelului și asupra bazelor americane de pe teritoriul acestora.
SUA a consumat muniție de război într-un volum considerabil (estimate între 10 și 50% în funcție de tipul folosit), iar acest lucru poate fi în prezent o vulnerabilitate dacă este să luăm în considerare competiția din Asia de Sud-Est cu China. De asemenea, Iranul a primit ajutor militar (și nu doar) din partea Chinei și este rezonabil de presupus că acest război a reprezentat pentru cea din urmă un câmp de testare a unor capacități și capabilități, fie militare (rachete, drone), fie ISR (intelligence, surveillance, reconnaissance). Concluziile strategice au fost trase, indubitabil.
În ceea ce privește strâmtoarea Ormuz, aceasta era o cale navigabilă liberă ante bellum, astfel încât, în urma anunțatei încetări a focului, constatăm că de acum înainte trecerea prin ea va ridica un preț de 2 milioane de dolari fiecărui vas, astfel creându-se un precedent, sau mai degrabă o reîntoarcere a tradiției taxelor navale de trecere prin strâmtori, dacă este să ne aducem aminte de Danemarca (Øresundstolden), sau Imperiul Otoman (Tratatul de la Sevres și Convenția de la Montreaux), printre altele.
Bilanțul strategic este insuficient: nu există indicii clare privind o consolidare a descurajării, costurile economice, politice și militare nu au fost îndeajuns de mari pentru ca Iranul să se declare înfrânt, ci pare că mai degrabă este invers, iar țara atacată a prezentat anduranță strategică.
Astfel, din punct de vedere politic, anunțul cu privire la încetarea temporară a focului, pornind de la cele 10 puncte mediate internațional, sugerează o limitare a obiectivelor inițiale și poate fi interpretată ca o înfrângere pentru administrația americană, oricât de mult este proclamată victoria prin comunicate de presă sau declarații.
În final, negocierile dintre SUA și Iran vor avea loc sâmbătă, conform declarațiilor, dar ele nu înseamnă că această încetare a focului va fi menținută, mai ales ținând cont de diferențele majore de viziune în ceea ce privește includerea Libanului (Hezbollah), dar și alte puncte sensibile din agendele părților.
