Am stat în seara meciului România-Turcia printre voi, suporterii echipei naționale. Nu în tribuna oficială, nu în vreun studio de televiziune – ci acolo unde bate inima fotbalului românesc: în mijlocul galeriei, umăr la umăr cu oamenii care au venit să susțină România. Și vă spun sincer, ca om care a trăit fotbalul pe propria piele zeci de ani, că momentele acelea nu au preț.
Rezultatul? Dureros. Am simțit că ceva era acolo, mocnind sub cenușă, dar flacăra nu a izbucnit cu totul. Păcat că nu am avut mai mult noroc de partea noastră la șutul lui Stanciu – fotbalul e și despre asta, despre clipa în care lucrurile se leagă sau nu se leagă. Iar, de data asta, din păcate, nu s-au legat. Dar am plecat de pe stadion cu un gând care nu-mi dă pace: când ne vom califica din nou la un turneu final? Sper că ziua aceea vine curând. Numai că speranța singură nu ajunge. Trebuie create condițiile reale pentru a crește copii cu mentalitate de învingători – de la academii, de la infrastructură, de la modul în care antrenorii de la baza jocului înțeleg că fotbalul se construiește mai întâi în cap, și abia apoi cu picioarele.
Noi, cei care am purtat tricoul național, știm ce înseamnă să intri pe teren și să simți că poți bate pe oricine. Acea credință nu se naște din neant – se cultivă, zi de zi, de la juniorat. Dacă nu investim azi în mentalitate, vom continua să trăim din amintirile generației de aur și din vise frumoase care rămân doar vise.
Dar, înainte să închei, vreau să spun un lucru cu toată inima: Bravo vouă, suporterilor români! Știu cum arată viața azi. Știu că biletul la meci, drumul, cazarea – toate înseamnă un efort real într-o perioadă în care banii sunt tot mai puțini. Și totuși, tribunele au fost pline de tricolor și de voce. Ați împins echipa din primul minut până în ultimul, fără să cedați, fără să fluierați. Asta e caracter. Asta e iubire adevărată pentru o echipă care uneori ne încearcă răbdarea, dar pe care nu o putem lăsa. Voi sunteți al doisprezecelea jucător. Și, ca de fiecare dată, ați fost mai mari decât scorul.Ne vedem la următorul meci, oriunde va fi el. Eu unul nu plec nicăieri.
