Dupa fluierul final a erupt vulcanul de pe Beșiktaș Park. În sufrageriile din toată România, tăcere. Cea apăsătoare. Cea care nu are nevoie de cuvinte pentru că o știm deja pe de rost — din 2002, din 2010, din 2013, din toate serile acelea în care am crezut că de data asta va fi altfel.
Nu a fost altfel. Sunt foarte mulți români care nu au văzut niciodată naționala la un Campionat Mondial. Prin aceeași situație trec și cei mai mulți dintre fotbaliștii care au jucat astăzi, care nu erau născuți acum 28 de ani. Și totuși au purtat pe umeri toată greutatea aia. Au alergat cu ea. Au luptat cu ea. Nu a ajuns.
Gândiți-vă o clipă la cei 2.130 de suporteri români care și-au cumpărat biletele în doar câteva secunde, care au traversat Bosforul cu inima în gât, care au stat într-un colț de peluză înconjurați de 40.000 de turci care urlau. Oameni care și-au luat concediu, care au dat bani pe care poate nu îi aveau, care au crezut.
Pe „Tricolori” îi aștepta „infernul” la Istanbul, pe Beșiktaș Park, stadionul pe care turcii îl transformă într-un vulcan la fiecare partidă mare. Dar Turcia a venit la baraj cu vedete în valoare totală de 450 de milioane de euro — Arda Güler de la Real Madrid, Kenan Yıldız de la Juventus, Hakan Çalhanoğlu căpitanul lui Inter. Nu jucători. Argumente financiare. Argumente pe care fotbalul românesc nu le poate contrazice cu inimă și cu alergătură, oricât de multă ar fi.
Mircea Lucescu a spus că această misiune este „o datorie față de fotbalul românesc”. La 80 de ani, omul acesta s-a întors acasă nu pentru glorie — gloria lui e scrisă în orice enciclopedie a fotbalului european. S-a întors pentru noi. A pregătit fiecare detaliu și a crezut. Și dacă el, cu toată experiența și iubirea lui pentru acest fotbal, nu a putut, atunci răspunsul nu se află în vestiar. Răspunsul se află în altă parte. În terenurile de fotbal care nu există. În academiile care produc sporadic, nu în serie. În cluburile care abia supraviețuiesc. În copiii care nu mai au unde să se joace.28 de ani de frustrare. 28 de ani de eșecuri.
În 2002 a venit barajul cu Slovenia, în 2010 cu Grecia, în 2013 cu Grecia din nou. Și acum Istanbul. Fiecare dată cu aceeași speranță. Fiecare dată cu același final.
Dar a doua zi după meci, undeva în România, un băiat de 11 ani lovește o minge. Nu știe ce s-a întâmplat joi. Sau poate știe și nu-l interesează. El doar aleargă și visează. Lui îi datorăm ceva. Nu lacrimi. Nu editoriale. Ci un sistem care să-i dea o șansă reală. Până atunci, numărăm mai departe. Douăzeci și opt de ani. Și în curând, dacă nu se schimbă nimic, vom număra treizeci.
Poate că aceasta nu este doar povestea unei calificări ratate, ci fotografia exactă a locului în care ne aflăm. Un moment care nu cere vinovați rapizi și nici explicații grăbite, ci răbdarea de a privi lucrurile așa cum sunt.
Fotbalul nu pedepsește o seară slabă, ci ani întregi în care viitorul a fost amânat. Generațiile trec, tricoul galben rămâne. Îl vor purta alți jucători, îl vor striga alți suporteri, iar speranța, încăpățânată cum a fost mereu, va reveni la următorul început de campanie.
Pentru că, indiferent de câte ori finalul seamănă cu celelalte, începutul continuă să pară posibil.
