S-au ținut alegerile la Federația Română de Fotbal pentru postul suprem, cel de Președinte. Impropriu spus „alegeri” pentru că mașinăria de vot l-a reconfirmat în unanimitate în funcție pe cel care conduce de ani buni acest for: Răzvan Burleanu.
Aceste rânduri nu sunt despre cât de mult bine sau cât de mult rău a făcut Burleanu în toată această perioadă și nici despre faptul că în „platforma program” de la prima sa candidatură menționa drept nouă regulă, dacă va fi ales, „nu mai mult de două mandate”. Logic că pe parcurs a uitat de ea iar acum e „fără număr”. Oricine, nu doar Burleanu, ar fi făcut la fel. Cine să renunțe după „doar” opt ani la mesele îmbelșugate de la FIFA sau UEFA, la beneficiile materiale derivate din statutul de membru în fel de fel de comisii sau la avantajele pe care le ai în România ca șef al fotbalului?
Dar ca să fim corecți și sinceri, drumul a fost „deschis” în acest sens de către predecesorul lui Burleanu, Mircea Sandu, care a stat la FRF fix cât au vrut mușchii domniei sale, celebrul deja sistem de vot, fiind pus în funcțiune încă din acele vremuri de către Nașu’ și oamenii lui. Cu alte cuvinte, Burleanu l-a moștenit și apoi l-a perfecționat. Cum? Nu intrăm în detalii! Dar nimic ilegal, asta e clar. Imoral poate!
Fotbalul românesc fără opoziție reală
Problema și mesajul acestor rânduri sunt cu totul și cu totul altele. În România post-revoluționară s-au schimbat prin votul oamenilor președinți de țară, parlamentari, guverne, primari și orice altceva care avea legătură cu Puterea. Au apărut de fiecare dată personaje noi care au tras țara și mai (în) jos decât au găsit-o sau care chiar au încercat / reușit să facă ceva bun. Cert e că de fiecare dată, dar de fiecare dată, a existat OPOZIȚIE care a influențat acele schimbări. În mare parte, toate alegerile alea ori au fost câștigate „la mustață” de către Puterea în exercițiu stârnind controverse ori au fost pierdute în favoarea candidatului opoziției. Nu discutăm nume de oameni sau de partide. Au existat însă competiție (uneori cu lovituri sub centură) și implicit democrație. Dar au existat!
Ei bine, în fotbalul românesc post-revoluționar NU EXISTĂ o opoziție în sensul ăsta și nu există implicit nici o competiție în sensul ăsta. Singurii care au încercat să tulbure un pic apele au fost Mircea Pascu (pe vremea lui Mircea Sandu) și Gică Popescu, în vremurile mai recente, care n-a mai apucat să candideze împotriva lui Burleanu. În rest, așa zisa opoziție în fotbalul românesc a însemnat ori contracandidați demni de „cascadorii râsului”, ori un Ionuț Lupescu, care și-a făcut o campanie pe repede-înainte ce i-a cauzat ulterior pierderi pe toate planurile. Alegerile tocmai s-au încheiat și concluzia e aceeași: niciunul dintre votanții nemulțumiți din fotbalul românesc nu s-a decis să iasă din rând, să se pozitioneze într-o altă tabără și să „producă” o alternativă serioasă la Puterea din fotbal. Nu le place deloc ce trăiesc dar nici nu ies din rând mergând, probabil, pe principiul „rău cu rău dar mai rău e fără rău”.
Și nici asta n-ar fi totuși cea mai mare „nenorocire”, ci faptul că în România, la 36 de ani de la căderea dictaturii, încă există dictatura.
