PORTRET: Cristian Chivu intră în istoria lui Inter – campion pe teren și pe bancă

Cristian Chivu a învățat devreme ce înseamnă responsabilitatea. Crescut la Reșița, într-o familie în care fotbalul era mai mult decât o pasiune, a fost modelat în primul rând de tatăl său, Mircea Chivu, fost jucător și antrenor, cel care i-a transmis disciplina și rigoarea ca pe niște valori de neocolit.

Povestea are și un detaliu care spune mult: pe vremea când antrena la CSM Reșița, tatăl pleca de la stadion cu mașina și îl trimitea pe fiu acasă cu tramvaiul, deși porneau în același timp. Nu era duritate gratuită, ci o lecție despre efort și merit pe care Chivu a înțeles-o abia mai târziu.

Când tatăl a murit, Chivu avea 17 ani. El însuși a spus că s-a maturizat atunci „de la o zi la alta”, asumându-și, aproape peste noapte, rolul de sprijin pentru familie. Ani mai târziu, la retragerea din fotbal, i-a scris o scrisoare deschisă: „N-a mai apucat să mă vadă mai departe de Reșița. Sper că ești mândru de omul care am devenit.”

Experiența aceasta timpurie explică poate mai bine decât orice altceva firul care îi traversează întreaga biografie: simțul datoriei nu ca virtute declarată, ci ca reflex format prin pierdere.

Pe teren, drumul său a urmat o traiectorie pe care puțini fotbaliști români au parcurs-o vreodată. A plecat de la CSM Reșița la Universitatea Craiova, unde l-a convins Ilie Balaci să facă pasul spre un fotbal mai mare. Un singur sezon a fost de ajuns: în 1999, Ajax Amsterdam l-a transferat, iar Chivu s-a adaptat rapid la un mediu cu totul diferit, într-o țară străină, la 18 ani.

La Amsterdam a crescut repede. A ajuns căpitan la 21 de ani, alături de o generație excepțională, cu Ibrahimović, Sneijder, Van der Vaart și Maxwell. În sezonul 2001-2002, Ajax a câștigat titlul în Eredivisie, iar în ediția 2002-2003 a Ligii Campionilor, echipa olandeză a ajuns la un pas de semifinale. În cei patru ani petrecuți la Amsterdam, Chivu a strâns peste 130 de meciuri în toate competițiile, impunându-se ca unul dintre cei mai solizi fundași stânga din Europa.

În 2003, a semnat cu AS Roma pentru 18 milioane de euro, o sumă considerabilă la acea vreme. Cei patru ani petrecuți în capitala Italiei au fost productivi, deși accidentările repetate i-au limitat prezența pe teren. A câștigat Cupa Italiei în ultimul sezon și a plecat la fel cum venise: cu capul sus.

Vara lui 2007 l-a pus în centrul unui duel de proporții: Barcelona, Real Madrid și Inter Milano se băteau pentru semnătura lui. A ales Interul, decizia care avea să îi aducă cele mai importante titluri din carieră.

La Milano, sub comanda lui Jose Mourinho, Chivu a trăit apogeul profesional. Sezonul 2009-2010 rămâne unul de referință în istoria clubului: tripla istorică, Serie A, Cupa Italiei și Liga Campionilor, a consacrat o generație întreagă.

De-a lungul carierei de jucător, Chivu a acumulat 75 de selecții pentru naționala României, a participat la două turnee finale, Euro 2000 și Euro 2008, și a fost inclus în echipa UEFA a anului 2002. Cifre care spun, în fond, povestea unui jucător de top european, nu doar de top românesc.

Acel sezon triumfal a fost însă marcat și de cel mai dificil moment al carierei sale. Pe 6 ianuarie 2010, într-un meci împotriva celor de la Chievo Verona, Chivu s-a ciocnit violent cap în cap cu atacantul Sergio Pellissier și a fost scos de pe teren pe targă.

La două ore după impact, se afla pe masa de operație, cu o fractură craniană. Medicii au operat timp de două ore, iar prognoza inițială vorbea despre un posibil sfârșit de carieră.

Chivu a revenit pe teren la 24 martie, după mai puțin de trei luni, o recuperare pe care mulți o considerau improbabilă. Primirea pe care i-au făcut-o fanii, la revenire, a rămas una dintre amintirile cele mai puternice ale carierei sale. „Mi-a dat multă stimă de sine și încredere”, a spus el mai târziu.

La scurt timp după revenire, a marcat primul său gol pentru Inter, un șut de la distanță împotriva Atalantei, un detaliu care spune ceva despre felul în care a ales să răspundă după ce fusese la un pas de a nu mai juca niciodată.

Din acel moment și până la retragere, a purtat o cască de protecție, devenită, cu timpul, un simbol al rezistenței sale. A recunoscut totuși, ani mai târziu, că ar fi trebuit să stea mai mult timp în afara terenului și că a jucat în continuare deși avea dificultăți reale în a lovi mingea cu capul.

Cariera i s-a încheiat în 2014, la 33 de ani. „Am intrat în această lume tânăr, în liniște, visător și plin de ambiție și ies cu ceva fire albe și multe cicatrici”, scria el atunci, într-un mesaj de rămas-bun.

Retragerea nu a însemnat o ruptură de fotbal, ci mai degrabă o reinventare metodică. Chivu a obținut licența UEFA Pro și a intrat în structurile academiei lui Inter, parcurgând fiecare nivel în ordine, fără să sară nicio treaptă: U14, U17, U18, apoi U19, Primavera.

Șase ani, grupe de tineri, muncă fără titluri de primă pagină. Era, pentru cei care îl urmăreau, un semnal clar: nu se grăbea, dar nici nu pierdea vremea.

În 2022, a câștigat cu Primavera titlul de campioană la nivel de juniori. Dincolo de trofeu, acești ani au construit fundamentul unui antrenor cu gândire proprie: sistem 3-5-2, organizare defensivă riguroasă, disciplină tactică și o atenție aparte față de dezvoltarea individuală a jucătorilor.

Foști jucători din academie au vorbit despre un antrenor exigent, dar apropiat, care comunica direct și explica mereu de ce, nu doar ce.

Primul test real la seniori a venit în februarie 2025, când a preluat Parma într-o situație critică, cu echipa în zona retrogradării și un program dificil în față. În 13 meciuri pe bancă, a salvat echipa de la retrogradare, obținând inclusiv o victorie spectaculoasă în ultima etapă, 3-2 pe terenul Atalantei.

Câteva luni după salvarea Parmei, în vara lui 2025, Inter i-a oferit lui Chivu banca primei echipe, semnând un contract până în 2027. Înlocuia un antrenor experimentat și de succes, Simone Inzaghi, plecat după patru ani în care adusese clubului un titlu de campioană a Italiei și două finale de Champions League.

Ștacheta era ridicată, iar așteptările, pe măsură. Chivu venea cu doar câteva luni de experiență la seniori în buzunar. Pariurile nu erau toate pe el.

Debutul în Serie A a tăiat rapid din îndoieli: 5-0 cu Torino, o victorie care a trimis un semnal clar că schimbarea de antrenor nu adusese haos. Chivu a păstrat coloana vertebrală a echipei lui Inzaghi, același sistem 3-5-2, aceeași organizare defensivă riguroasă, dar a adăugat un plus de intensitate în pressing și mai multă verticalitate în tranziții.

Sezonul nu a fost însă o plimbare. Startul a fost accidentat, cu înfrângeri și momente în care presa italiană a început să pună semne de întrebare. Chivu nu a schimbat discursul și nu a intrat în panică. A continuat să lucreze, a rotit lotul inteligent și a lăsat echipa să își găsească ritmul.

Din decembrie, Inter a intrat pe o traiectorie aproape ireversibilă. Victorii la Atalanta, acasă cu Roma cu 5-0, deplasare câștigată la Como – rezultate care au construit treptat un avans de netrecut. Cu patru etape de final, Inter conducea clasamentul cu 79 de puncte, zece în fața Napoli-ului și douăsprezece față de Milan. Nu mai era o cursă, ci o chestiune de timp.

Titlul a venit în cele din urmă ca o confirmare, nu ca o surpriză. Pentru Inter, este un nou Scudetto adăugat unui palmares deja bogat. Pentru Chivu, este cu totul altceva: prima mare realizare ca antrenor principal, câștigată în primul său sezon la cel mai înalt nivel, cu unul dintre cele mai urmărite cluburi din Europa. Povestea are și o notă aparte, greu de ignorat: Chivu a ridicat trofeul Ligii Campionilor pe același gazon, în tricoul negru-albastru, în 2010. A revenit la Inter ca antrenor, și a câștigat din nou. Puțini fotbaliști au reușit să marcheze un club de două ori, în roluri atât de diferite. Chivu este unul dintre ei.

Familia rămâne, și astăzi, centrul în jurul căruia se organizează restul. Căsătorit cu Adelina Elisei, cu două fiice, Natalia și Anastasia, născute ambele la Milano, Chivu revine constant, în interviuri, la aceleași teme: educație, echilibru, valori transmise fără presiune.

Vorbește despre nevoia de a modela caracterul copiilor „fără a le lua personalitatea”, o formulare care trădează o gândire atentă, departe de clișeele parentale obișnuite. Că și-a construit viața în funcție și de unde vrea să își crească copiii, nu doar de unde îl duc ofertele profesionale, spune mult despre un om care nu a lăsat cariera să consume viața privată.

Interior, Chivu pare un om obișnuit cu introspecția. Recunoaște că viața i-a dat mult și i-a luat la fel de mult, iar în asta nu e nici amărăciune, nici resemnare, ci o luciditate liniștită. Nu triumfă ostentativ și nu se victimizează.

După o victorie importantă pe banca tehnică, s-a descris simplu drept „același idiot ca întotdeauna”, o autoironie care spune mai mult despre echilibrul lui psihologic decât ar putea spune orice analiză.

Privit în ansamblu, Chivu nu se potrivește prea bine cu profilul clasic al fostului mare sportiv care trăiește din gloria trecutului. Ca jucător, a cucerit Liga Campionilor, a strâns 75 de selecții la națională și a purtat tricoul unor cluburi de top european; ca antrenor, a refuzat scurtăturile și a construit de la zero, treaptă cu treaptă.

Responsabilitate, autenticitate, loialitate față de valorile proprii: acestea sunt axele după care pare să se orienteze, indiferent pe ce parte a liniei de tușă se află.