O întrebare absolut tâmpită la prima citire. Așa este. Dar dacă îmi dați voie să explic de ce cred, totuși, că e una legitimă, sunt șanse să îmi dați dreptate.
Ca Mental Coach sportiv de performanță, am avut oportunitatea să lucrez cu peste 15 fotbaliști profesioniști din Superliga României. Fiecare cu blocajele, temerile și emoțiile lui. Însă, aproape fără excepție, am auzit de la ei, exprimată sub o formă sau alta, următoarea idee: ”Sorin, în sesiunile cu tine mă simt ascultat, mă simt înțeles. Mă ascultă și mă susțin și părinții și soția (iubita), vorbesc și cu prietenii, dar nu e același lucru”. Sincer, la început nu am înțeles pe deplin. Știam că dacă reușesc să creez un spațiu de siguranță, acești sportivi vor căpăta încredere în mine ca profesionist și în procesul de Coaching. Ce nu realizam încă era nevoia acestor bărbați în toată firea de a se simți înțeleși, acceptați și mai ales de a nu fi judecați.
Singurătatea fotbalistului profesionist român
De multe ori, cei apropiați le arată susținere necondiționată, dar pot fi și duri, chiar nemiloși, îi pot judeca sau îi pot induce în eroare, pentru că au un interes subiectiv. Și nu e nimic de judecat aici, cu toții facem asta sub o formă sau alta cu cei apropiați nouă. Da, mama și tata te încurajează, soția sau iubita te ascultă, îți spune o vorbă bună, prietenul cel mai bun îți dă un sfat la un pahar de vorbă. ”Dar nu e același lucru, ca aici, cu tine!”, mi-a zis de curând un fotbalist cu experiență. L-am rugat să îmi explice. ”Știi că cei apropiați îți vor binele, dar uneori ai nevoie să fii provocat, nu doar mângâiat pe frunte și periat. Să fii scos din zona de confort! Să ți se spună și ce nu vrei să auzi. Iar ei nu au curajul să facă asta, pentru că nu vor să te supere, să nu îți strice starea înaintea următorului meci sau pur și simplu depend financiar de tine și cred că datoria lor e să te încurajeze, chiar și când văd că greșești”. Wow! Ce revelație! Unul dintre obiectivele mele personale în sesiunile de Coaching este să creez conștientizări clienților mei, dar în cazul ăsta eu eram cel care aveam o conștientizare. Înțelesesem!
Dar am mers și mai departe. Am vrut să aflu de ce, în afară de familie și prieteni, fotbalistul profesionist român nu se bazează prea mult pe club, pe antrenor, pe colegii de echipă, pe suporteri, de ce nu? Realitatea m-a lovit în creștetul capului, ca un bulgăre aruncat de la inelul 3 de pe Arena Națională: fotbalistul se simte singur. Foarte singur! În foarte puține cazuri clubul îi arată susținere reală. Salariile întârzie cu lunile, antrenorul nu comunică foarte mult cu el (sunt și excepții), managerul îl apreciază doar când joacă bine, iar patronul nu vede decât un produs ce ar putea fi vândut. Da, dar suporterii îl apreciază. Serios? Suporterii îți cântă numele când joci foarte bine, dar parcă abia așteaptă să greșești o pasă, să faci o gafă, să fii criticat de presă, de antrenor sau de patron. De ce? Pentru că e si multă invidie. Invidia e un sentiment uman, dar și dureros. ”Câștigați 10.000 de euro pe lună! Aveți mașini de zeci de mii, gagici frumoase. Alergați, bă!! Rupeți-vă picioarele de banii ăia, mercenarilor!”. Sunt mesaje pe care fotbaliștii le citesc în social media zilnic și care îi afectează. În vestiar nu prea pot vorbi de lucrurile astea, pentru că au o imagine de apărat, iar acasă primesc acele încurajări plate, care trec prin ei. Vă spun asta pentru că tot ceea ce am scris mai sus nu este părerea mea, ci e ceea ce mi-au povestit mulți jucători profesioniști. Și așa apare sentimental de însingurare…
”Nimeni nu mă înțelege. Nimeni nu mă poate ajuta. Dar sunt și eu un om, cu frici, cu emoții, cu sentimente!”. Este strigătul multor sportivi, care vor doar atât – să se simtă oameni printre oameni. Chiar așa, într-o mașină de lux și într-o casă mai mare. Tot oameni sunt. Nu am scris acest text pentru a face pledoarie Coaching-ului. Să îți dorești să discuți cu un profesionist ține de dorința ta de te înțelege mai bine, de a progresa și de a depăși anumite blocaje. Și, da, Coaching-ul e doar pentru cei care sunt pregătiți să schimbe ceva. Dar dincolo de asta, doresc să afle cât mai mulți antrenori, manageri, patroni sau simpli suporteri că, deși au bani și faimă, fotbaliștii sunt și ei oameni! Și au toate aceste sentimente. Și, pentru bucuriile și emoțiile pe care reușesc să le genereze, poate ar merita să fie tratați așa cum sunt: ca niște oameni!
